MUZICA E PENTRU TOȚI ȘI TOATE - ep.1

și nu numai pentru oameni

Episodul 1

Cuvântul de dinainte

De unde am pornit?
De la un sondaj de acum două luni. Era o întrebare, care a născut pe facebook o dezbatere de mai bine de o săptămână față de rosturile muzicii, rosturile celor care fac sau ascultă muzică, relația socială, emoțională, psihologică născută din fenomenul muzical inclusiv raportarea celor care fac muzică cu cei care o ascultă. Întrebarea în sine era una mult mai simplă față de răspunsul primit vreme de mai bine de o săptămână de zeci de repondenți cărora încă odată le mulțumesc. Întrebam dacă pot fi considerați artiști cei care cântă coveruri în diverse trupe, greșit numite așa, din România.

Ce vă propun să urmăriți?
Un serial de mai multe episoade în care am să încerc să sintetizez, să răspund la întrebări, să clarific cât mai multe inexactități, să prezint și alte puncte de vedere față de cum interacționăm de fapt prin și despre muzică.

De facto

Ultimii aproape 47 de ani, date fiind circumstanțele n-am trăit decât prin muzică, pian, clape, cântat în general, într-o măsură preponderentă. Cei 10 ani de radio și televiziune din viața mea îi pot include fără tăgadă din simplul motiv că am făcut în 95% din cazuri tot muzică, ba chiar asta m-a ajutat enorm în a-mi deschide și alte perspective față de fenomenul muzical pe care un practicant, având în vedere că face doar asta, nu are cum să se vadă pe sine însuși dintr-o altă perspectivă. Pe mine, spre norocul meu, radioul, televiziunea sau scrisul din perspectivă jurnalistică m-a ajutat să-l văd și pe celălalt din mine. Am fost întotdeauna un spirit scormonitor și foarte curios. Am vrut și vreau în continuare să înțeleg și să dau mai departe ceea ce eu am înțeles. Pe de altă parte nu am nici cea mai mică intenție să consider că ideile mele sunt cele mai potrivite, sunt cele mai reale și adevărate în relația cu subiectul. Încerc să-mi asum un subiect după o lungă perioadă de incubație. Apoi încerc ca argumentația să fie cât mai completă, cât mai sintetică și dacă se poate cât mai vie, cât mai aproape de, hai să-i zic așa, un adevăr plenar. Până la urmă, ceea ce iese, la final e tot o variantă proprie, un rezultat comentabil și neîndoielnic supus greșelii. Am renunțat de mult să spun din toată inima : iată, treaba asta e chiar așa. Sigur că anumite lucruri pot fi la capitolul, iată sunt chiar așa dar, în general cartezianismul nu strică într-o anumită măsură. Pe de altă parte această atitudine nu exclude categoria certitudinilor. Nu există opinii legate de culoarea roșie de exemplu. Pot fi nuanțe de roșu, de acord, dar adevărul despre constatarea culorii roșii este și trebuie luat ca atare. Opinia nu ține aici loc de adevăr. În general opinia nu ține loc de adevăr.

Lucruri simple

De unde pornim? De la lucruri simple, clare.

Sunetul

Senzație înregistrată de ureche datorită mișcării ondulatorii a unui mediu cu o frecvență convenabilă

Muzica

Muzica sferelor = pretinse sunete bizare emise de vânturile solare și de pulsațiile corpurilor planetelor; cântecul planetelor

1. Arta de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică. 2. Știință a sunetelor considerate sub raportul melodiei, al ritmului și al armoniei. 3. (Adesea fig.) Creație componistică, melodie, cântec; p. ext. executare sau audiere a unei compoziții muzicale.

Mai întâi vreau să spun că n-am să mă apuc să descriu sensul sunetului dpdv fizic, relația lui cu impulsurile din creier pe care le generează, ajunse să fie receptate și percepute. Dar mi se pare limpede că orice tentativă de judecată față de felul în care este valorizată muzica în mediul social și individual uman pornește de la înțelegerea corectă a acestor fenomene fizice, psihice și ezoterice. Sigur că, pe de altă parte muzica, chiar dacă este diferită față de celelalte arte, la nivel de percepție sunt multe teme comune, pe care le voi trata separat. 

E foarte interesantă această distincție din cel puțin doua limbi de circulație internațională. Mă refer la distincția între joue-chante sau play-sing. Cu alte cuvinte, dacă ar fi să traducem mot-a-mot, un instrumentist se joacă, joacă la instrument, cam ăsta ar fi sensul. Numai un cântăreț, un vocalist cântă. Limba română nu face astfel de distincții. Până la urmă indiferent de existența sau lipsa ei emițătorul, artistul, cântărețul, jucătorul transmite o construcție sonoră. Aceasta a fost supusă la momentul creației unor limite culturale, sociale, ideologice, filosofice, psihologice în care creatorul contrucției sonore se manifesta. Va să zică avem mai întâi de a face cu limitele de competență ale unui creator. Interpretul nu își poate însuși o creație care îi depășește cu mult limitele lui de competențe culturale, tehnico-interpretative sau emoționale. Este foarte important pentru calitatea emisiei ca aceste două limite de competență să fie , ca să folosesc un termen tehnic, cât mai consonante, pentru că de abia în acel moment combinația creație-interpretare este sub auspiciile cele mai potrivite. De abia atunci actul emisiei este corect, potrivit. Deasemenea și receptorul. Bagajul lui cultural, de informație, emoțional, psihologic sau social trebuie să fie potrivit, consonant, la același nivel de frecvențe. De aici o groază de idei greșit prezentate sau înțelese. De aici poziționări bizare și atitudini cel puțin nepotrivite. Cum poate o persoană cu un bagaj cultural foarte limitat să valorizeze o creație, să spunem, spre exemplu, a lui Gustav Mahler? Cum poate o persoană din Jurilovca, Tulcea, România să valorizeze genul muzical intitulat kullawada, specific și popuar în Bolivia? Cum poate o persoană din clanul Duduianu să valorizeze melodiile trupei Tokio hotel? Poate că o fi posibil dar cred că astfel de posibilitați au foarte puține șanse să existe.
O primă concluzie care s-ar putea extrage este, după părerea mea, aceea că actul în sine al construcției sonore este supus de la început până la sfârșit unei serii numeroase de subiectivități, inperfecțiuni, relativizări de interpretare sau înțelegere. Imediat următoare vine concluzia că în muzică democrația, puterea majorității nu prea face diferența sau dacă o face, o face oarecum artificial.

(va urma)