MUZICA E PENTRU TOȚI ȘI TOATE - ep.2

Episodul 2

Entertainment, tradus, nu înseamnă (doar) distracție

Deranjant sau nu, discutabil sau nu, majoritatea comentatorilor și criticilor muzicali occidentali consideră totalitatea muzicii, excepție fiind doar ceea ce Leonard Bernstein numea încă din anii 50 ca fiind muzică exactă(o explicație a acestui termen o puteți găsi aici), ca fiind entertainment, cu diverse forme de exprimare, în special manifestată în zona artelor vizuale, a performing-ului scenic, respectiv și al exprimării muzicale. Într-o lucrare ceva mai amplă legată de divertismentul în relația cu biserica de-a lungul istoriei, pastorul Gary Gilley citând și el, la rândul lui și alte surse, scrie:

Timp de secole, aristocrația a apreciat artele. Dar pentru a se putea bucura de artă, o persoană trebuia să mediteze, să-și folosească mintea și sufletul. Această nouă formă de divertisment, din ce în ce mai apreciată de mase, era irațională. Ea punea accentul pe "gratificare nu pe edificare, pe indulgență nu pe transcendență, pe reacție nu pe contemplație, căutând să scape de instruirea morală în loc să i se supună"

În alte cuvinte, noile forme de divertisment, din ce în ce mai populare printre oamenii obişnuiţi, nu erau nimic altceva decât amuzament fără sens - şi tocmai din acest motiv erau atât de iubite. Elita ura divertismentul din aceleaşi motive pentru care îl iubeau masele.

Probabil va fi un şoc pentru cei care trăiesc într-o cultură în care divertismentul a devenit valoarea principală şi cea mai preţuită să afle că nu întotdeauna a fost aşa. Un cercetător a descoperit că acest cuvânt, "amuzament", este "de origine recentă şi nici o altă limbă nu are un echivalent exact pentru semnificaţia din limba engleză, de unde putem presupune că acest cuvânt nu a fost înţeles imediat şi nici nu a fost acceptat în totalitate până în secolul douăzeci. La cele mai înalte niveluri de cultură se considera ca de la sine înţeles că lucrurile bune sunt lucruri serioase"

Pentru a ne lămuri cât mai exact despre ce anume vorbim de fapt iată o expunere, după părerea mea foarte potrivită despre ce înseamnă de fapt entertainment-ul astăzi și care-i sunt ramificațiile:

Divertismentul este o formă de activitate care reține atenția și interesul unei audiențe, sau care oferă plăcere și delectare. Poate fi o idee sau o sarcină, dar cel mai probabil este una dintre activitățile sau evenimentele care s-au dezvoltat pe parcursul a mii de ani tocmai în scopul de a capta atenția unei audiențe. Deși atenția oamenilor poate fi atrasa în feluri diverse, pentru că diferiți indivizi au preferințe diferite în ceea ce privește divertismentul, cele mai multe forme sunt familiare și recognoscibile. Povestirile, muzica, teatrul, dansul și diversele forme de spectacol există în toate culturile, au fost susținute de curțile regale, dezvoltate în moduri sofisticate și de-a lungul timpului au devenit disponibile tuturor cetățenilor. Acest proces a fost accelerat în perioada modernă de o industrie a divertismentului care înregistrează și vinde produse de divertisment. Divertismentul implică și poate fi adaptat sa se potrivească la orice scară, de la un individ care își alege divertismentul privat dintr-o multitudine de produse înregistrate la un banchet adaptat pentru un cuplu, la o petrecere de orice formă și mărime cu muzică și dans pe măsură, la spectacole dezvoltate pentru mii de spectatori și chiar pentru o audiență globală.

Experiența de a beneficia de divertisment a ajuns să fie asociata puternic cu amuzamentul, astfel încât un înțeles comun este distracția / râsul, deși multe forme de divertisment au un scop serios. Acesta este cazul satirei sau al numeroaselor tipuri de ceremonii, celebrări și festivaluri religioase. Prin urmare, există posibilitatea ca ceea ce pare a fi doar divertisment să constituie de asemenea o modalitate de a obține cunoștințe sau dezvoltare intelectuală.

Un aspect important al divertismentului este audiența, care transformă o activitate de recreație privată în divertisment. Audiența poate avea un rol pasiv, cum se întâmplă în cazul persoanelor care asistă la o piesă de teatru, la operă, la televizor, sau la un film. Rolul audienței poate fi și unul activ, ca în cazul jocurilor, unde rolurile participant/audiență pot fi ușor inversate. Divertismentul poate fi public sau privat, implicând o executare formală care urmărește un scenariu, cum este cazul teatrului sau concertelor, sau spontană și lipsită de scenariu, cum este cazul jocurilor de copii. Cele mai multe forme de divertisment au persistat secole de-a rândul, evoluând datorită schimbărilor în cultură, tehnologie sau modă - cum s-a întâmplat spre exemplu cu magia de scenă. Filmele și jocurile video, deși folosesc tehnologii mai recente, continuă să spună povești, să prezinte acțiuni dramatice și să folosească muzică. Festivaluri devotate muzicii, filmului sau dansului permit ca divertismentul să se întindă de-a lungul mai multor zile consecutive.

Anumite activități care mai demult erau considerate divertisment, cum ar fi pedepsele publice, au fost retrase din spațiul public. Altele, cum ar fi scrima sau trasul cu arcul, odată aptitudini necesare pentru unii, au devenit sporturi serioase și chiar profesii pentru participanți, în același timp dezvoltându-se în industrii de divertisment cu audiențe mari. De asemenea, alte aptitudini necesare, cum ar fi gătitul, s-au transformat în spectacole în rândul profesioniștilor, puse în scenă sub formă de competiții globale și apoi difuzate pentru divertisment. Ceea ce pentru unii e divertisment pentru alții ar putea fi muncă.

Formele familiare ale divertismentului au capacitatea de a transcende mediile de expresie și au demonstrat un potențial aproape nelimitat pentru combinații creative. Acest lucru a asigurat continuitatea și longevitatea multor teme, imagini și structuri.

(traducere și adaptare- wikipedia-performing arts) 

Concluzia este simplă și clară. Dacă în zorii istoriei muzicii, treaba era foarte clar delimitată, fie de clerul bisericii, fie de aristocrație, odată cu marile schimbări, prefaceri ale istoriei, sacralitatea se întâlnește mult mai des cu nevoia de a râde, gratificarea cu edificarea, indulgența cu transcendența, nu într-o relație de adversitate, așa cum se considera în trecut ci într-o relație de complementaritate pentru că, până la urmă avem deopotrivă o nevoie naturală și de reacție dar în aceiași măsură și de contemplație.

(va urma)