Amintiri din Bucurestii de altadata, evocate de un mare muzicolog: VIOREL COSMA
- Ași porni dialogul nostru de la o curiozitate. Cum va explicați că cea mai mare înflorire a muzicii din istoria românilor a avut loc în epoca interbelică?
- Că să ai cultură, trebuie să ai întâi bunăstare. După unirea din 1918, românii o duceau bine și țară întreagă era cuprinsă de un mare avant patriotic, de o dorința puternică de a face ceva concret pentru această Românie Mare. Atunci au apărut instituțîi importante, care ne lipseau și care au creat, prin prezența lor, un cadru favorabil. În 1920, Filarmonica se modernizează, sub conducerea dirijorului George Georgescu cu, care se întoarce de la Berlin și adună în preajma lui crema absolvenților de Conservator. În 1921, Opera Română devine instituție finanțată de la buget. Apar Conservatorul și Teatrul Național de la Cluj. Apar radioul și discul și, odată cu ele, posibilitatea de a-i ascultă pe interprețîi preferați și în saloanele de acasă. Dar poate că adevărată explicație pentru spiritul extraordinar de emulație care a existat pe scenă muzicii interbelice este fabuloasă prezența a compozitorului George Enescu. Enescu a reușit să coaguleze în jurul lui personalitățile de vârf ale epocii. El este cel care, prin muzică, a sincronizat cultură română cu cea occidentală. A avut extraordinară dorința de a ridică nivelul culturii române și al muzicii în special. Făcea circuite obositoare, mergea în douăzeci, douăzeci și cinci de orașele de provincie să cânte Bach și, dacă era întrebat la ce bun, că lumea simplă nu înțelege o muzică atât de profundă, el răspundea: "Nu-i nimic că nu pricepe Bach, să-l ia că pe un medicament!". În 1913, a instituit un premiu național de compoziție pe care l-a acordat anual, până în 1946, când a părăsit definitiv România. Mai mult, el și dirija compozițiile câștigătoare, pentru a le populariza. Enescu a fost un far călăuzitor pentru întreagă generație interbelică, a ridicat nu doar nivelul epocii respective, ci și al celei care i-a urmat. După cel de-al doilea război mondial, am avut un mănunchi de muzicieni adevărați, care au fost recunoscuți peste hotare și care i-au dus lui Enescu faima mai departe. Despre ei s-a vorbit că despre Școală lui George Enescu: Anatol Vieru, Ștefan Niculescu, Aurel Stroe, Tiberiu Olah, Pascal Bentoiu, Theodor Grigoriu, Dumitru Capoianu, Miriam Marbe.
- Ați putea să-i faceți un portret artistului și omului Enescu?
- Enescu a fost o făptură cu totul excepțională. Avea o memorie fantastică. Bela Bartok i-a dat odată în tren o partitura. Enescu a citit-o atent de câteva ori, până la destinație, apoi i-a returnat-o. A două zi a cântat-o din prima, fără s-o mai deschidă. Cânta cincizeci și două de volume de Bach pe de rost. Dirija Wagner pe dinafară. Era parcă venit din altă lume. Cânta din gură, cânta la fluier, la pian, la vioara, la violoncel, la flaut, la corn, la orgă. Era un poliinstrumentist. Avea tot timpul ce poveșți. Era glumeț, spontan, făcea poezii, epigrame și cuplete. Avea dar literar și dar de desenator. Era un excelent caricaturist. Era tipul renascentist, cumula un talent fabulos. Avea maniere, știa să fie elegant când se cerea, dar era și nepretențios, de o mare modestie. Când pleca în turnee, nu-și lua bilet la vagonul de dormit. Se culcă la clasa a două, întins pe scaune, așa cum era îmbrăcat. Mergeau colegii lui și-l rugau pe șeful de vagon să nu mai bage pe altcineva în compartiment, fiindcă "maistrul doarme un pic că ari concert la Botsieni". Când ajungea, cu pantalonii necalcati, suia direct în trăsura și gonea la hotel. Era gurmand. Îi plăcea mâncarea bună. Și îi plăceau mult femeile. Era un bărbat foarte frumos și dorit.
Când se terminau concertele, năvăleau femeile pe el să-l invite la ele, să ia masă. În mare parte din fotografii, apare alături de femei frumoase din societatea înalta. A avut nu știu câte propuneri de căsătorie.. A avut și o făță din flori, despre care nu s-a știut nimic în timpul comunismului.
- Despre cine e vorba?
- Față lui a fost croitoreasă la Opera Română, de unde a ieșit la pensie. A murit în Bucureșți. A fost o ființă foarte modestă, care nu s-a bătut niciodată cu nimeni să demonstreze nimic. S-a mulțumit cu condiția ei.
- Enescu s-a căsătorit, totuși, dar foarte târziu. Avea 57 de ani. De ce tocmai atunci?
- Marea lui dragoste a fost Maruca Cantacuzino, pe care a iubit-o că un nebun. A cunoscut-o, din câte se pare, la Peleș, prin 1911-1913, în cercurile Reginei Maria, de care ea era foarte apropiată. Maruca era căsătorită cu Mișu Cantacuzino, care se pare că știa de idilă ei cu Enescu. Mișu a murit în 1928, într-un accident de automobil. Tot atunci, Maruca l-a cunoscut pe Nae Ionescu, de care s-a îndrăgostit, la rândul ei, nebunește.. Lângă el, cum mărturisea în jurnalul ei, simțea cum amețește, ghicind, sub pielea lui, pe însuși Lucifer. Relația lor a durat șapte ani, iscând gelozii cumplite din partea lui Enescu, cu care a întrerupt și reluat legătură de foarte multe ori. Enescu a așteptat-o însă răbdător. Ce fascinație trebuie să fi exercitat această femeie asupra acestor bărbați, ambii mai mici că ea! Enescu cu 3 ani, Ionescu cu 12! Când acesta din urmă a părăsit-o, Maruca s-a îmbolnăvit de nervi. Enescu s-a întors din străînătate, a întrerupt toate concertele că să se ocupe de ea și a dus-o la tratament, la Viena. De abia în 1938 i-a acceptat Maruca cererea în căsătorie. A fost o nuntă foarte mică. Au locuit împreună la Palatul Cantacuzino, moștenit de la Mișu, dar nu în odăile mari, somptuoase, ci în căsuța din spate, în fostele camere ale servitorilor. Apoi au plecat la Paris.
"Pe Calea Victoriei mirosea a parfum franțuzesc"
- Ne-ați vorbit de aristocrația vremii, dar cum era Bucureștiul oamenilor modeșți, din cartierele cu tramvai și cișmea?
- Să șțiți că întreagă societate era marcată de o ușoară burghezie. După Unire, agricultură mergea excelent în țară. Oamenii se instarisera. Îi vedeai frecvent în restaurante, cofetării și baruri. Lumea nu stătea seară în casă. La 8 seară se pregăteau de ieșit. Mergeau cu familiile în câte două locuri pe seară. Ieșeau, de exemplu, la restaurant, unde mâncau și ascultau muzică, iar apoi într-un bar, unde beau și dansau. Vara mergeau la grădini. Duminică ieșeau toți la plimbare, îmbrăcăți frumos. Pe Calea Victoriei mirosea a parfum franțuzesc. De la Palat până la CEC curgeau râuri de oameni. Unii se opreau la cofetării, să comenteze pe cine au văzut, descantau câte trei ore o cafea, alături de prieteni vechi. Și nu costă o avere să faci asta! Burlacii, pe atunci, mâncau numai în oraș! Nu trebuia să fii om bogat că să-ți permiți.
- Unde se putea ascultă muzică în vremea aceea?
- Depinde de tipul de muzică. Între războaie, Bucureștiul răsună de muzică. Da-i rusului vodcă, francezului cafea și ziare și romanului muzică și mâncare! Vor fi toți fericiți! Cine voia să asculte muzică cultă mergea la Ateneu și la Opera Română. Sau la Sala Dalles, unde aveau loc concerte de muzică de camera și lieduri. Puteai să-i asculți pe compozitorii și dirijorii Theodor Rogalski, Paul Constantinescu, Marțian Negrea, Mihail Andricu. Oamenii ăștia mi-au fost profesori la Conservator, imediat după război. Erau toți școliți la Paris, aveau eticheta și maniere. Adevărați intelectuali de rasă. Tot asta a fost perioada marilor noștri interpreți: pianiștii Dinu Lipatti și Cella Delavrancea. Pe atunci se mai putea ascultă muzică cultă și în saloanele mondene ale marilor doamne, care dădeau serate muzicale. Chiar Cella Delavrancea organiza astfel de seri, la care chema lume bună, oameni de litere, muzicieni. Se serveau tot felul de prăjiturele, de sendviciuri. La început erau prezentate tinerele speranțe muzicale, care își făceau numărul. Apoi urmă un recital adevărat al unui artist deja afirmat. Cella era căsătorită Lahovary, avea mari posibilități financiare, își permitea astfel de serate.
- Ați cunoscut-o pe Cella Delavrancea?
- Da, am fost și la ea în casă, păstrez și acum scrisorile de la ea. Era adorabilă, inteligență, sclipitoare, un om cu care puteai să stai de vorba ore în șir și să nu te plictiseșți. Putea să cânte un repertoriu de 5 ore fără să obosească. Avea o forță bărbătească aproape. Foarte bună prietenă cu dirijorul George Georgescu, mi-a fost colegă de catedră la Conservator. Ea i-a luat locul Marucai în inima lui Nae Ionescu. A trăit 104 ani.
"Să mănânci peste batog și să-ți cânte Zavaidoc"
- Tot atunci însă e și perioada marilor succese ale muzicii ușoare, perioada din care ne-au rămas cele mai bune românțe, cea mai bună muzică lăutărească. Unde s-au lansat marii interpreți?
- Muzică ușoară se ascultă numai în restaurante. Existau în epoca șaizeci și trei de restaurante cu muzică! Va dați seama ce pleiadă de artișți la atâtea localuri! Interprețîi cântau la cel puțîn două, trei restaurante și o grădina, pe seară. Făceau toți tururi. În felul asta, la un restaurant vedeai mai mulți artiști. Restaurantele erau frecventate, și ele, de clase sociale diferite. Erau, pe de-o parte, cele de lângă gara, unde cântau tarafurile Julea, Fănică Luca, Maria Lătărețu. Către centru erau grădinile de vara ale boierimii: la Bufet, la Șosea, la Bonaparte (Floreasca) sau terasă Otetelesanu, unde-i puteai întâlni adesea pe Camil Petrescu, pe Sadoveanu, pe George Călinescu. Scriitorii erau oameni de lume, erau o breaslă cu mult mai mondenă decât a compozitorilor, de exemplu. Dar în fiecare cartier erau zece, cincisprezece cârciumi, așa că nu era nevoie să pleci de acasă până nu știu unde, dacă voiai să mănânci. La restaurantul Continental, unul din cele mai selecte (azi vizavi de hotel Novotel) cânta Grigoraș Dinicu. Dacă, de exemplu, seară era concert cu Herbert von Karajan sau Yehudi Menuhin la Ateneu, impresarii îi duceau după aceea la Continental, unde îi lua în primire șeful de sala, care le oferea un meniu gastronomic românesc foarte rafinat și apoi îi invită să asculte muzică. Și cânta Dinicu numai muzică clasică până la 11 seară, apoi trecea, treptat, la populară, la hore, sârbe, veneau guristii. După 1 noaptea, se puneau pe dansat: tango, foxtrot, cha cha. Și dacă respectivii mai voiau să petreacă, se duceau la barul Zissu, unde era numai dans până la 3 dimineață. La Zissu se beau numai băuturi scumpe, șampanii, vinuri franțuzești, lichioruri. Acolo cânta Jean Moscopol. Era un tip megaloman Moscopol. Vorbea franțuzit, se îmbracă în culori țipătoare, că la Paris, umblă cu eșarfe și pălării de fetru. El nu cânta decât în locuri bune, la cofetăria de pe Calea Victoriei, la Zissu la bar, la Parcul Trandafirilor. Nu cânta niciodată în cârciumi și bodegi.
Acolo îl găseai pe Zavaidoc. Zavaidoc a cântat la Berbec și la Cireșică, lângă Cișmigiu, unde se golea tramvaiul. I se făcea reclamă: "coboară neamule, să mănânci peste batog și să-ți cânte Zavaidoc". Era un om mai simplu Zavaidoc, venit de la Pitești. Dar avea o voce formidabilă, de opera, cu niște acute de tenor. În alte restaurante cântau românțe Ioana Radu sau Mia Braia. Erau surori. Ioana era o femeie simplă, nu era cultă. Nu știa să scrie decât cu litere de tipar. Mia făcuse însă facultate. Erau fete de plutonier major, venite de la Craiova. Mia s-a căsătorit cu Petre Alexandru, cu care a și cântat duete. Ioana a avut cinci bărbați cu cununie. Avea o voce fantastică. Fuma câte un pachet de țigări pe ora și bea cafele până nu mai putea. I se ingrosase vocea că la bărbați. La românțe, n-a egalat-o nimeni, niciodată. Vedeți, lumea știa să se și distreze pe atunci. Se muncea pe brânci, dar aveau și bucurii.. A rămas celebru în epoca un personaj cu bani și foarte petrecăreț, care obișnuia să meargă seară pe la 10 pe Șoseaua Kisseleff, unde era un șirag de terase și restaurante: la Bufet, la Visoiu. Lua taraful cel mai bun, angaja șapte, opt trăsuri, instala cântărețîi în două din ele și în restul pe ceilalți cheflii din restaurant și mergea la margine de Bucureșți, unde el avea o vie, să chefuiască toată noaptea cu vin de Valea Călugărească. Și avea și o țăcăneală omul asta: urcă lăutarii să cânte în cei doi stejari din curtea casei. Va puteți imagina ce chefuri se încingeau!
"Când începea să cânte Maria Tănase, toată lumea lasă lingurile jos"
- L-ați amintit pe Grigoraș Dinicu, vârful muzicii lăutărești, cel care a influențat atâtea generațîi de interpreți. Îi dedicați multe pagini și în cărțile dvs.
- Pe Dinicu l-am cunoscut târziu, în 1946, era deja bolnav de cancer la laringe. Suferise și două operațîi. Am mers de mai multe ori la el acasă, să stăm de vorba, dar în ultima perioada, nici nu mai putea vorbi, ne scriam întrebările și răspunsurile pe bloc-notesuri.
Dinicu era un lăutar umblat, un om care se scolise, care făcuse Conservatorul, întâlnise multă lume bună, cânta pe la ambasade, pe la festivaluri. Hora staccato a lui e inegalabilă și azi. La înmormântarea lui Dinicu, era așa de multă omenire, că s-a întrerupt circulația de pe stradă Finlanda, unde locuise, și pe Șoseaua Ștefan cel Mare, până la Lizeanu. Au venit 400 de lăutari din toată țară cu țambal, contrabas, violoncel, viori, și de la casă lui până la cimitir i-au cântat tot repertoriul. A fost fabulos. Parcă a explodat tot Bucureștiul de muzică. Nici Maria Tănase n-a avut asemenea funeralii.
- Cu Maria Tănase ați fost coleg de catedră la Liceul de Muzică. Era așa de teribilă precum se spunea?
- În 1953, când a fost numită profesoară la școală de muzică, Maria cânta la optsprezece restaurante pe noapte. Avea șofer care o aștepta în făță. În spate, pe bancheta, era Fărâmiță Lambru cu acordeonul - unul mic, negru, prost și găurit. Îi zicea Maria: "Da-te, mai, mai încolo, că ai acordeonul spart și-mi faci curent". Până la urmă, i-a cumpărat ea unul mai bun. Fărâmiță era peste tot umbră Mariei. La 9 seară, erau la Cină, la 9.20 la Continental, la 10 fără un sfert, la Bufet. Când începea ea să cânte, toată lumea lasă lingurile jos. Nu mișcă nimeni, timp de cincisprezece, douăzeci de minute. Fărâmiță îi știa perfect repertoriul, nu trebuia să i se spună decât: "do diez!", "sârbă!", "fa!". La restaurantele bune, avea un repertoriu elevat. La miezul nopții, ajungeau și la cârciumi.
La Maria Borțoasă, în Calea Griviței, cânta cântece porcoase, din vremea lui Anton Pann. Fiindcă erau mulți care o stimau și o invitau la masă, spre dimineață, se întorcea la câte un restaurant, cu Fărâmiță alături. Mâncau și cântau amândoi, pentru câte zece prieteni. Era o femeie teribilă Maria, sclipitoare, captivantă. A fost căsătorită cu moșierul Clery Sachelarie, dar Maria nu era o femeie de ținut în frâu. Era o sfarleaza. A trăit cu prim-miniștri, cu ambasadorul Germaniei la Bucureșți, a fost implicată în spionaj, chemată în Turcia de președintele Turciei. Era o femeie arzătoare, care se dăruia mult. Nu se întâlnea cu ține doar că să te sărute pe frunte.
- Tot în vremea când Maria Tănase fascina Bucureștii cu vocea ei gravă, orașul fremăta sub acordurile "Zarazei". Cum s-a născut legendă acestei femei atatatoare?
- "Zaraza" a devenit celebra în interpretarea lui Cristian Vasile, pe care l-am mai prins în viață. În 1929, în Uruguay, s-a ținut un concurs de compoziții, iar premiul doi a fost câștigat de această melodie, compusă de un oarecare Benjamin Tagle Rară. De acolo, melodia a ajuns la Paris și a fost auzită de lăutarii români, care i-au cerut lui Nicolae Kirițescu să scrie niște versuri. Kirițescu nu a făcut o traducere. A păstrat din textul inițial doar cuvântul Zaraza, care nu era, în original, decât un îndemn de mănat boii, un fel de "hăis, cea!" Nu știa el asta atunci! Cum nu a știut nimeni. El a făcut din Zaraza "un poem de nebune dorinți", portretul unei femei irezistibile. Tot el a început, la un pahar, să răspândească legendă ei: Cristian Vasile s-ar fi îndrăgostit nebunește de o femeie, pe care apoi cineva, într-o noapte, ar fi omorât-o. Scriitorul Mircea Cărtărescu a dus legendă la rafinament. Zaraza ar fi fost incinerată, iar urna cu cenușă ei ar fi fost furată de însuși Cristian Vasile, care, în amintirea iubirii lor, a înghițit câte o linguriță din ea, în fiecare zi, timp de un an de zile..
Foarte departe de ce-am fost cândva...
- Domnule profesor, în încheiere aș vrea să va mai adresez o întrebare. Credeți că România va ajunge vreodată să egaleze perioada această, interbelică? Mai poate fi luată de români drept reper sau e mai degrabă un model depășit?
- Din nefericire pentru poporul român, ne aflăm într-un stadiu cu mult inferior epocii de atunci. Nu mai avem în primul rând bunăstarea de odinioară, care permitea oricărui om de rând accesul la cultură și la viață mondenă. Am pierdut conștiința patriotică, iar asta e una dintre cele mai grave pierderi. Nu ne mai interesează țară asta, probabil pentru că nu mai avem nimic de revendicat. Ne-am pierdut valorile, trăim într-o confuzie totală a lor, așa cum se poate vedea și la evenimentele astea, de tipul Zece pentru România. Ne-am pierdut simțul estetic, dorința de a trăi frumos. Am pierdut respectul pentru oamenii cu adevărat valoroși, care au realizat ceva pentru omenire. Marii inventatori, marii doctori, muzicienii, scriitorii, pictorii nu mai sunt azi respectați și recunoscuți. În Academia Română există un singur membru corespondent în domeniul muzicii. Ne-am pierdut modelele, care azi trăiesc retrase și refuză să apară la televizor, de teamă să nu se compromită.
Ne-am căptușit cu modele false, modelul omului care reușește ușor, care se descurcă, care știe să facă bani. Ne-am pierdut moralitatea. Ne-am pierdut manierele și educația. Am uitat să ne mai îmbrăcăm frumos, să ne mai purtăm elegant. Am pierdut - nu burghezia materială, ci burghezia spiritului, noblețea spirituală. Trăim azi într-un mediu semicultural și parvenit, impulsiv și brutal. Suntem departe, foarte departe de ce am fost cândva. Iar eu nu pot să fiu decât frustrat și trist. Mă simt exponentul unei lumi în destrămare.. Dar am credință fermă că ceva se va schimbă într-o zi, că vom ajunge la o societate cu respect pentru valoare, prin care să construim altă Românie, la nivel spiritual. Asta e ceea ce ne lipsește la momentul actual.
La 30 martie, Viorel Cosma va împlini 88 de ani. Este doctor în muzicologie și, de-a lungul timpului, a fost distins cu Premiul Academiei Române, cu Premiul Internațional al Criticii Muzicale Artjus din Budapesta și de zece ori cu premiile Uniunii Compozitorilor. Este autorul a 99 de cărți de muzicologie, lexicografie și critică muzicală. A cunoscut personal aproape zece mii de interpreți, compozitori, dirijori, lăutari și muzicologi din România. Lucrează în prezent la "Enciclopedia muzicii românești", lucrare de proporții, programată pentru 10 volume a câte 500 de pagini fiecare, în formatul "Enciclopediei Britanice".
Îi mulțumim în mod special domnului Viorel Cosma pentru bunăvoința.
Viorel Cosma muzicolog, lexicograf și critic muzical român a trăit între 30 martie 1923 și 15 august 2017
Interviul a fost publicat în revista Formulă Aș. Felicitări Dia Radu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu