THE SHOW MUST GO HOME !

In scurtă vreme mă apropii de o vârstă egală citită si de la dreapta și de la stânga. Pe lângă asta se adună aproape patru decenii de când fac muzică și câștig bani din asta. După câte știu așa se definește profesionismul parcă, nu? In toată această perioadă, mai ales că am colindat intr-o vreme pe vreo 4 continente, cu treabă nu ca vizitator, iar pe aici am cântat...mai degrabă pot să spun pe unde n-am cântat, ceea ce vreau să spun este că am avut șansa și privilegiul, pentru că e un privilegiu, să adun multă experiență de toate felurile. Inclusiv datorită faptului că de-a lungul timpului cărțile nu mi-au fost străine. Ba chiar in anumite perioade eram nedespărțiți. Până la urmă ce sunt cărțile dacă nu cunoașterea unor alte experiențe. De toate felurile. Ceea ce a inceput doar, se pare, in acest an, impreună cu această pandemie, sau din cauza acestei pandemii, este, printre altele, o provocare (mie imi plac foarte mult provocările) care insă imi blochează de multe ori „ram-ul“. Și aici mă refer la modul de viață, la tipul de obiceiuri și mai ales la felul in care imi pot croi drumul profesional in continuare. Sunt niște trend-uri in rândul opiniei publice referitoare la ceea ce trăim cu toții de ceva vreme și nu știm câtă vreme de acum incolo. Unii ii spun războiul generației noastre. Fără tranșee, fără gloanțe. Cu moarte, cu suferință, cu incertitudine și nenumărate drame de toate felurile. Alții ii spun pur și simplu trecerea către un alt mod de viață. Moartea celui trecut și nașterea altuia. Practic ca o apocalipsă dar fără cutremure, tsunami-uri, asteroizi sau alte filme.Eu insă altceva nu ințeleg. Tot „războiul“ ăsta cu cine are dreptate. Pe de-o parte sunt cei care ințeleg și aplică recomandările autorităților și se protejează atât cât pot cu arhi-cunoscutele măsuri. Oameni care vor să iși protejeze familiile, copii, job-urile, afacerile, viața până la urmă și nu in ultimul rând protejarea modului de viață propriu fiecăruia. Pe de altă parte cei care sunt convinși că suntem victimele unei conspirații mondiale, care cred că totul este o bazaconie care nu face altceva decât să ne distrugă libertatea și drepturile și care incearcă din toate puterile să denunțe toată această imensă conspirație. Pentru mine cel care, ca și alții ca mine, urmărește cumva ambele trenduri sau și altele, mai nuanțate, din fiecare orientare și aici vine blocajul despre care spuneam mai devreme, este ce ar trebui eu să fac. Sau cei ca mine. Sunt muzician. Asta fac de când mă știu. Nu știu să fac altceva și slavă Domnului am avut grijă să imi diversific proiectele și produsele atât cât s-a putut mai mult și mai bine. Mai intâi că acest război cu cine are dreptate nu mă ajută in nici un fel. Nici dacă cineva imi dovedește indubitabil că informația guvernamentală este cea adevărată și nici dacă cineva deasemenea imi dovedește indubitabil că suntem victimele unei conspirații mondiale. Indiferent de cauze pentru mine și alții ca mine efectele sunt aceleași indiferent de cine are dreptate. Spre exemplu. In situația in care restaurantele, barurile sau sălile de spectacol au fost deschise, oamenii nu s-au inghesuit la spectacole sau la reprezentații in restaurante sau baruri. Acum când din nou locurile in care mulți dintre noi s-ar fi putut exprima, sunt inchise. Ne intoarcem cumva acasă fără ca asta să mai fie o chestiune impusă ci una determinată de niște cauze. O altă abordare dar cu același rezultat. Sunt voci care imi recomandă că ar trebui să imi găsesc un alt job. Am multe exemple de colegi care momentan (cât va ține acest momentan?) s-au orientat către alte joburi. Șoferi de taxi sau curierat, operatori de call-center etc. Unii mai norocoși s-au angajat sau colaborează in instituții culturale de stat unde totul este mai previzibil măcar dacă nu mai sigur(nici acolo lucrurile nu sunt chiar atât de sigure). Mă duce gândul la felul in care sonorul „a trimis acasă“ filmul mut, sau când cinematograful „a trimis acasă“ teatrul sau televiziunea „a trimis acasă“ radioul. Sigur că in cazul ultimelor exemple treaba nu a fost completă, dar cumva găsesc că ceea ce se intâmplă acum e cumva comparabil. Sunt alte voci care imi spun că nu e nevoie neapărată de spectacol. Că se poate trăi și fără muzică, teatru, cinema sau dans. Sigur. Se poate. Dar se poate trăi și fără automobile sau animale de companie. Se poate trăi și fără televiziuni sau radiouri. Sau fără internet. Vă invit intr-un imaginar in care scoatem toate acestea din viețile noastre și după ce vă scot inapoi de acolo o să vă intreb cum vă simțiți. Cum ar fi spre exemplu dacă timp de o săptămână nu ați mai auzi deloc, dar deloc, muzică? Vă las să vă răspundeți fiecare in sinea voastră. Multor artiști le era greu să trăiască și inainte de pandemie și aici nu vorbim de meritocrație ci de contexte discriminatorii, orientate mai degrabă către câștigul financiar maximizat și rapid evident in dauna actului artistic-creativ. Sunt, suntem intr-o situație in care nu e nicicum bine. Oamenii, pe bună dreptate sunt speriați și chiar dacă ar fi restaurantele, cluburile sau sălile de spectacol deschise, sunt extrem de rezervați in a merge să urmărească un act artistic. In condițiile astea oamenii sunt foarte puțini, deci veniturile poate că scad sub jumătate. Iar asta in condițiile in care facturile, chiriile, mâncarea ș.a. nu și-au micșorat costurile. Ba chiar s-au scumpit. Cam asta s-a văzut atâta vreme cât au fost, pentru o scurtă perioadă de timp, deschise locuri in care noi ne putem exprima. Iată că guvernul a ales să nu ne mai chinuim și ne-a trimis din nou acasă, ne-a interzis din nou să mai cântăm, jucăm sau dansăm. Mai puțin de un sfert dintre artiști au reușit in ultimile 7 luni să se califice pentru a primi ajutor financiar de la stat. Au fost sunt și vor mai fi funcționari in sistem care dau informații controversate sau pur și simplu oameni care nu iși iau banii fără să primească o explicație coerentă. Despre cei care nu primesc nimic nu vorbește nimeni. Ministrul muncii, doamna Violeta Alexandru ne comunică pe facebook in fiecare zi cât de dedicată este dumneaei muncii pe care o face la minister. E posibil ca doamna să fie suficient de dedicată, doar că in ierarhia administrativă a instituției și a celor din subordine sunt suficiente cozi de topor și suficiente persoane care „știu ei mai bine“ și care lună de lună fac zile negre la zeci și zeci de artiști care nu fac altceva decât iși revendică un drept legal. Spuneam despre faptul că sunt o gramadă de artiști care nu s-au putut califica in a lua acest ajutor. Oameni cu familie, cu cheltuieli, cu obligații. Intrăm incet incet intr-o spirală care se arată foarte periculoasă. Indiferent unde este adevărul, consecințele acestei situații sunt incă departe de a fi apreciate pe de-a intregul. Intre scenariile derulate pe luni sau poate chiar ani și nevoia oamenilor de a trăi zi de zi se lărgește o „gaură neagră“ de comunicare și predictibilitate pe care cred că nimeni nu va mai reuși in curând s-o mai controleze. De aici alte consecințe. Din nou imprevizibile. Intre timp noi, eu, suntem in standby. Măcar dacă ne-ar scoate cineva priză. Așadar doamnelor și domnilor. The show must go home!