Discriminarea profesională in muzică - una dintre cauzele tragediei de la Colectiv (2)

Rămăsesem ieri la ideea că Goodbye to Gravity, la acea oră, era cumva victima unei 

pseudo-industrii muzicale de cumetrie și am să revin la acest aspect. Acum insă am să scot in evidență câteva idei care arată in mod evident faptul că discriminarea profesională este o problemă serioasă. Neajunsurile suplimentare de la nivel personal apar incă din copilărie. Copilul talentat la muzică, din România, are o viață grea. Lui ii place să cânte, iar cei mai mulți dintre părinți ii spun că poate să facă asta, adică să cânte, doar la nivel de hobby. După ce s-a dus la școală. după ce și-a scris temele și a invățat, poate să cânte, cumva in loc de joacă sau pe timpul afectat recreerii. Astfel, in capul lui se face foarte clar delimitarea intre ceea ce este serios și fundamental in viața lui, matematica, româna, fizica și ceea ce este pe post de joacă, respectiv cântatul la chitară, de exemplu. Asta se intâmplă acasă. La școală, copilul nostru, talentat la muzică și căruia ii place să cânte la chitară, face muzică. Cântă la cor piese scrise acum 40 sau 60 de ani, face ore de muzică, destul de rar, in care profesorul, pe lângă cunoștințe teoretice de bază il pune să asculte Vivaldi sau Mozart. Nimic rău, poate, in toate acestea doar că el nu reușește nici acasă și nici la școală să regăsească și să iși dezvolte pasiunea pentru chitară sau să regăsească melodiile pe care le ascultă la telefon pe diverse aplicații. Rămâne posibil un singur spațiu. Cel al potențialilor prieteni din jurul unui sau unor instrumente, din jurul unui gen muzical. Astfel subiectul principalului aspect atractiv din viața lui devine oarecum prohibit, poate deveni ascuns într-o mai mult sau mai puțin adâncă subversivitate. Dacă la vârste fragede nu există acțiuni concrete există însă acumulari de frustrări și furii ca urmare a unui șir de interziceri care mai târziu pot avea efecte mai mult sau mai puțin complicate. Din păcate România este, cred, sub coada clasamentului european la capitolul educație muzicală. Muzica este o materie care se face la repezeală în tot ciclul pre-universitar de stat. O altă problemă mare este calitatea slabă a profesorilor, o cauză mare fiind și migrația către occident. Nu în ultimul rând programa școlară muzicală făcută nu foarte diferit de anii 50’. În tot acest context copilului nostru talentat la muzică, căruia în place în mod special să cânte, să zicem, la chitară, mediul înconjurător de la părinți, trecând prin școală sau profesori îi creează, pe lângă greutățile și dificultățile normale ale unui copil fără aplecări vocaționale, frustrări și nemulțumiri suplimentare doar pentru că e dotat de la natură sau Dumnezeu cu talent muzical și dorință de a cânta. Mulți își abandonează visul sub bombardamentul de “așa nu” și trăiesc poate toată viața cu acestă tristețe că nu s-au bucurat de talentul lor. Alții și aici e plin peisajul muzical românesc și-au ascultat părinții, au făcut ani de liceu și facultate, eventual și ca măsură de siguranță, practic au pierdut intre 4 și 10 ani din viață, inutil, fără să profeseze nici o secundă în domeniile respective ca mai apoi să înceapă cariera de muzician într-un fel sau altul. E firesc ca muzica să fie un domeniu neserios în care să nu îți încurajezi copilul? Evident că da. Mai toată media judecă muzica și pe muzicieni aproape doar din perspectiva de can-can. Toate încrengăturile de cumetrii, pile, cunoștințe, relații căruia i se spune în mod eronat industrie muzicală românească privită realist și luată la bani mărunți nu reprezintă nici încredere, nici egalitate de șanse, nici predictibilitate profesională sau financiară. Tot “folclorul” care de multe ori este real care spune că fetele nu au nici o șansă dacă nu trec prin patul nu știu cui sau printr-o serie de paturi sau care spune că băieții sau orice alt jucător de pe piață mai întâi trebuie să dea acolo unde trebuie mulți bani ca după aceea să și-i recupereze. Și ca să închei pentru astăzi într-o notă puțin mai liniștită e foarte adevărată acea glumă în care se spune că muzicianul pentru a merge la un gig la care câștigă 50 de euro, trebuie să aibă o mașină de 500 de euro în care să transporte scule în valoare de 5000 de euro.