Despre discriminare și lipsa egalității de șanse din muzica românească (1)

(foto: colecția Costică Acsinte)

Iertați-mă, sunt egoist, dar poate că nu...

Mă deranjează când constat că violența domestică are niște cote alarmante in România, dar mă doare profund că nu-i pasă nimănui despre faptul că sunt sute de oameni in țara asta, care s-au ocupat cu muzica și care, după o vârstă, n-au de nici unele. Nu au pensie, nu au asigurare medicală și pur și simplu sunt aruncați la gunoi.
Mă deranjează când constat că lipsa unei culturi primare de la nivelul intregii societăți din România pune sub semnul antagonismului credințe, orientări sociale sau sexuale, comunități de limbă sau profesionale, dar mă doare profund că nu-i pasă nimănui despre faptul că educația muzicală e la pământ și mai ales, atâta cât e, este profund nereformată, fiind poate singurul domeniu din educație car a rămas la nivelul anilor 50’și ca urmare a acestei stări de lucruri sute, poate mii de copii și tineri ba renunță la vocația pe care le-a dat-o Dumnezeu, ba se incurcă in ițele unei lumi muzicale pline de piedici, nedreptăți, a unei lumi muzicale care e mai rău ca o junglă (in junglă sunt reguli), unde mulți ba eșuează, iar alți in mod evident emigrează.

Ceea ce vreau să spun este că și pe mine ca și pe mulți alții, mă deranjează marile teme, unele dintre ele istorice, din mult prea bogatul opis al discriminărilor de tot felul din societatea umană, dar ceea ce mă doare cel mai tare și mi-aș permite să-mi acceptați, este lipsa cruntă de egalitate de șanse din educația, cultura, tradiția, relațiile socio-profesionale legată de muzică și muzicieni, mai ales din cauza faptului că nimeni nu se sau s-a preocupat de asta. Până și faptul că multora li se pare că este un subiect neserios, de subsol, lipsit de interes, mi se pare discriminare. De ce?
Pentru că spunem bla-bla-uri despre diverși artiști cum că ar fi legende, nemuritori, de neegalat, ne mândrim cu ei, iar ei, un exemplu, unul dintre ei, la bătrânețe nu avea bani să-și poate face insulina la un medic (deh, nu avea asigurare medicală) și și-o făcea singur, sau altul a murit singur, in casă fiindu-i descoperit cadavrul după vreo 4 zile, intr-o adâncă sărăcie. Ambii legende, ambii aplaudați de zeci de mii de spectatori de-a lungul a zeci de ani. Un tânăr arată un potențial muzical fantastic. Un alt tânăr este foarte priceput in ale calculatorului, iar altul arată o foarte mare aplecare spre științele financiare sau din domeniul justiției. Ultimii trei au calea deschisă in a se dezvolta. Primului, in schimb, ii trebuie o chitară sau dacă e la stat, primește o vioară din patrimoniul filarmonicii pe care n-ar putea cânta nici câinii, deci trebuie să-și cumpere. Apoi ii trebuie o sală de repetiție pe care iarăși o plătește și niște lecții tot plătite pentru că statul român nu e interesat să facă educație muzicală pop-rock-jazz până la nivel universitar și acest nivel universitar fiind apărut de curând. Tânărul muzician talentat din România trebuie ca inainte de a câștiga bani din meseria lui să aibă bani pentru instrumente, știință și laborator. Asta la nivel de bătrâni și tineri. Pe la mijloc, când ești in activitate, lucrurile merg cam așa, circula și o glumă: Car niște scule de 5000 de euro, cu o mașină de 500 de euro ca să mă deplasez la un concert unde câștig 50 de euro. Și astea sunt doar câteva exemple. Pe de altă parte mentalitatea majorității românilor este tributară unei atitudini lipsite de respect față de cel care practică meseria sunetelor. Nu odată de-a lungul timpului prostituția, vagabondajul, incultura sau lipsa de civilizație fiind deseori asociate cu statutul de muzician profesionist. Nu in ultimul rând sunt profund inegale și discriminatorii următoarele situații:

- Politica de difuzare a radiourilor private orientată spre interese de grup, inchisă și

netransparentă
- Politica de difuzare a televiziunilor specializate și a emisiunilor tv care folosesc in desfășurător formații sau soliști muzicali, deasemenea fiind orientate spre interese de grup, inchisă și netransparentă

- Mentalitatea majorității mediei care asimilează prea ușor și prea des muzica cu ideea de cancan

- Modul total netransparent și umilitor in care diferiți organizatori de festivaluri aleg trupele sau cântăreții care urmează să evolueze pe scena

- Modul total părtinitor și umilitor in care diferite cluburi și locații cu muzică live tratează in general colaborarea cu artistul

- Inexistența unei deontologii profesionale a unor reguli de piață care să regleze competiția pe baze meritocratice și nu pe dumping sau cumetrii

Sunt acestea ,oare, suficiente argumente pentru a considera lipsa egalității de șanse in mediul muzical românesc fie el privat sau public (nu mai vrea să inșirui nedreptățile și neajunsurile din instituțiile muzicale publice) ca fiind un fenomen serios? Demn de luat in seamă? Eu cred că da și ca mine cred că sunt mai mulți. Numai că cineva trebuie să se ridice și să arate cu degetul și să zbiere. Am să fac eu asta și nu pentru că n-am ce face ci pentru că mi-a ajuns până peste cap, mai degrabă nepăsarea decât deja tradiționala lipsă românească a egalității de șanse din muzică.
Iertați-mă, sunt egoist, dar poate că nu...voi reveni.