Egloga Mioriței cu happy-end

Egloga o piesă pe versurile regretatului poet George Țărnea

Acum 2 ani postam acest montaj pe baza unui cântec pe care l-am compus pe versurile regretatului poet George Țărnea. La vremea respectivă eram după o efervescență civică nebănuită și neobișnuit de puternică. Reacția străzii a speriat puterea dar nu a făcut-o să renunțe la agenda propusă. Reacția de atunci a străzii, dar și cea care a urmat de atunci, nu a făcut decât să treneze punerea in aplicare a intregii operațiuni, iarăși, in premieră pentru România. De fapt, rădăcinile a tot ceea ce se intâmplă de 2 ani și ceva incoace sunt foarte vechi, iar increngăturile sunt și complicate și adânc infipte in societatea românească, cea care s-a fracturat, s-a impărțit atât de profund incât nu există nici o cale de aplanare, sau cel puțin, in acest moment nu a fost găsită. O parte a problemei este legată de felul in care societatea românească s-a așezat după 1989. Ceaușescu a fost deposedat de putere, după cum bine știm, in primul rând din cauza ințelegerilor făcute la nivel foarte inalt, peste capul lui și al României, ințelegeri făcute in afara țării, de marile puteri, ințelegeri care au fost sprijinite intr-o măsură hotărâtoare din interiorul țării de non-combat-ul instituțiilor de forță față de operațiunea pornită din afara țării dar și de acea combinație teribilă de revoluție, lovitură de stat, operetă tragică cu morți și răniți reali care au fost necesari ca și costuri colaterale pe de-o parte la validarea internațională a actului in sine dar și la manipularea unei populații parcă ieșite din evul mediu, infomentată, despuiată, fără informație, inspăimântată și de aici extrem de ușor manipulabilă. Rolul extern mai mult sau mai puțin executiv s-a oprit undeva prin 26-27 decembrie 1989. De aici, mai ales după execuția cuplului dictatorial, tot contextul aparatului de stat de sub dictator a fost preluat de către Ion Iliescu, un om neconflictual, dispus dialogului, respectiv masiv dispus compromisurilor de orice fel, in dorința sa și a celor aliniați la comanda sa de a-și valida și impământeni puterea discreționară cu imagine de democrație originală in România, dar și un om cu adânci reflexe de luptă de clasă cu o pricepere rafinată a tipului de conducere, de fapt de stăpânire, prin dosare, prin șantaj prin presiuni de orice fel, dar și prin compromisuri nesfârșite, evident cu condiția supunerii sau sprijinului total și necondiționat. De aici, dar și din practica tipului de politică comunistă a celor 45 de ani anteriori, s-a asezat și oficializat neoficial, ca să zic așa, ceea ce se intampla și inainte de 1989. De unde până atunci era băgat sub preș de ochii și știința dictatorului care , vezi Doamne, nu știa sau se făcea că nu știe, după 1989 a devenit ipocrizie la scară de politică de stat. Mă refer aici la minciună și furt. Până in 1989 foarte mulți furau la toate nivelurile. De la pâinea, salamul sau rulmenții scoși fraudulos din intreprinderi cu colaborarea portarului și până la dosirea sau completarea unor sume importante de pe lângă, de exemplu, veniturile intreprinderilor de import-export ale României socialiste, de fapt firme in toată regula făcute cu banii statului (de fapt cu banii nimănui sau ai tutulor, ai intregului popor cum ni se băga pe gât) de unde potentații ciuguleau, sau toată acea poveste a raportărilor unor sume sau a unor cantități in pofida faptului că in realitate erau cu totul alte sume sau cantități. Ce au făcut foștii potentați ai regimului? E simplu. Pe de-o parte au pus stăpânire in toate felurile și prin toate mijloacele pe ceea ce, până atunci, iarăși ipocrit și pervers era numit al intregului popor. Au destructurat, au furat, au confiscat aproape tot ce deținea statul român și au transferat in buzunarele proprii. Asta este o primă chestiune foarte importantă. Au făcut asta impreună, mai mult sau mai puțin, cu mai multă sau mai puțină informație, cu mai multe sau mai puține avantaje, intreg corpul așa zișilor politicieni care cu toții s-au perindat pe la butoanele acestei țări. Că s-au numit social-democrați, democrați, liberali, țărăniști cu toții sunt parte mai mult sau mai puțin a acestui jaf generalizat, cu voie sau fără voie, cu știință sau fără știință, dar cu siguranță fără conștiință. Problema cea mare este că nu numai politicienii cu acte au furat și mințit. Alături de ei, sprijinindu-i total, o bună parte a societății românești s-a mufat la ceea ce am putea numi marea descurcăreală, tot acest fenomen pătrunzând până in cele mai profunde straturi ale societății românești, ajungându-se inclusiv până la numirea unei simple femei de serviciu de școală generală pe criterii pcr-iste. Nu, nu e vorba de sigla partidului comunist. Este titulatura de slang urban, de ceva despre care știe toată lumea dar nu scoate nimeni nici o vorbă despre. Pile, cunoștințe, relații. Au fost oameni și inainte și după care s-au inchinat de voie sau de nevoie la acest adevărat zeu al României care este acest pcr. De aici toate ințelegerile de la nivel mic sau mare fie din teritoriu, fie de la centru. De aici intreaga polarizare a unui electorat captiv in acest sistem pcr-istic. De aici și sprijinul larg, de masă, a acestei puteri instituite la nivelul intregii țări care nu ține cont nici de doctrine politice, nici de principii morale sau etice, nici de orientări politico-administrative spre binele sau prosperitatea publică. Intr-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin de-a lungul primilor 25 de ani intreg fenomenul incă nu ajunsese să iți explodeze in față. Rând pe rând, Iliescu, Constantinescu, Năstase și toți cei care i-au susținut și au prosperat cu ajutorul lor au reușit să țină sistemul cât de cât in frâu și oricum să-l țină departe de agenda publică. toată lumea știa că se fură in România, dar in mare măsură era un soi de omerta de stat, pe de-o parte să se mențină nivelul de manipulare a publicului și pe de altă parte să se poată spoi cât de cât imaginea de țară democratică și aptă de a deveni membră a NATO și a UE. Toată vrăjeala asta nu a ținut in fața oficialilor celor două instituții. Motivele pentru care România a fost acceptată in Nato și UE sunt altele decât acest “balet” al autorităților din România. Ulterior celor două aderări, planul partenerilor noștri a fost să diminueze pe cât posibil această verigă slabă de securitate care este corupția. Au căutat și au găsit, să le zicem cârtițe, din interiorul sistemului care să trădeze sistemul și să se pună in serviciul destructurării acestuia, construind o alternativă. Asta s-a intamplat din 2007 incoace, cu precădere după 2010, mai ales. A inceput practic o altă operetă, o altă punere in scenă. Aceea a incarcerării marilor corupți. Spun operetă pentru că voit sau nu, dosarele s-au făcut mai tot timpul la comandă, iar acest aspect a contribuit din plin la situația actuală. O operațiune gen Mani pulite, ca cea din Italia anilor 90’ probabil că ar fi avut darul să lămurească cel puțin pentru o vreme lucrurile. Din păcate inclusiv această destructurare a unui sistem profund corupt a fost făcută tot cu instrumente foarte discutabile și aici nu vorbim de partea strict executivă ci de cea de coordonare și chiar de comandă. Nu poți destructura un sistem bolnav, punând in loc un alt sistem la fel de bolnav dar poate mai sofisiticat. Nu poți să-i bagi la pușcărie, spre exemplu, numai pe adversarii tăi politici, sau pe corupții lor și pe ai tăi să-i mângâi pe creștet și să le creezi in continuare facilități. La un moment dat s-a trecut și de asta, iar când vânarea a ajuns doar pe mâna profesioniștilor ieșind oarecum de sub tutela factorului politic, intreg sistemul a făcut corp comun la modul de “corb la corb nu scoate ochii” și a declanșat ceea ce putem numi restaurația. Primarul, consilierul, deputatul, senatorul, ministrul sau șeful de partid ajunseseră la un moment dat la o presiune maximă fiind hăituiți de procurori, servicii secrete, judecători. Nu mai semnau nimic, nu mai vorbeau nimic, le era frică și de umbra lor. Toată această masă de influență avea nevoie de cineva care să le verbalizeze gândurile, cineva care să le satisfacă dorința de răzbunare. La fel s-a intamplat și in 89’ atunci când vroiau cam tot aceiași palate și averi dar nu le puteau face de frica lui Ceaușescu. In 1989 a apărut Iliescu cel care le-a dat liber la furat. De data asta “Mesia” a fost Liviu Dragnea, cel care mai intai a intrat pe sub pielea fostului său profesor, Petre Roman, pe care l-a convins cu lacrimi și bancnote, de atașamentul său profund și care mai apoi i-a dovedit lui Traian Băsescu că este un aliat de nădejde din teritoriu, adică aduce bani și voturi la greu și care mai apoi a sărit pârleazul senin la “adversari”, adică la pesedeu unde a fost primit la fel de entuziast din aceleați motive, de bani și voturi. Liviu Dragnea a intors două pagini foarte importante in istoria recentă a României, ca ne place sau nu. Ambele noi, dar previzibile, pentru cei care știu să dea diagnostice potrivite in socio-politica românească. Prima pagină se numește domnia baronilor. Pentru prima oară, după debarcarea lui Victor Ponta de la șefia guvernului(cu largul spijin la prietenului Liviu) și mai ales după alegerile de cu un an mai târziu Liviu Dragnea intâiul baron al României a proclamat republica baronială România și la adăpostul aceleași minciuni, ipocrizii, manipulări a inceput asaltul impotriva celui sau celor care vreme de câțiva ani buni le-au chinuit viețile lui și celor ca el. A inceput asaltul impotriva instituțiilor statului și a tuturor reprezentanților acestora care nu răspundeau la comanda lui. De data aceasta corupția, corupții, infractorii și-au pus poalele in cap pentru că s-a renunțat la păstrarea aparențelor, la păstrarea regulilor jocului. S-au pus in loc două proceduri. Prima, o manipulare grosieră, la care din păcate mulți concetățeni fără cultură politică achiesează. Statul paralel, influența distructiva a unor străini inamici țării, capitalismul și occidentul opresiv și decăzut. Iar a doua, pe lângă promovarea celei mai de jos garnituri de conducători din istoria statului român, cu accente de analfabetism funcțional sau atitudini de interlop sadea, este domnia bunului plac explicit. De ce facem asta? Pentru că putem, da? Cam asta e structura. Demnă de evul mediu. De la iobag până la aristocrat. De la soldat până la rege. De la dascălul de țară până la mitropolit. A doua pagină pe care Liviu Dragnea a intors-o insă, pe care nu a estimat-o corect sau deloc, este cea a activării societății civile care a venit la pachet cu prima, la fel de radicală dealtfel. Ați auzit probabil din ce in ce mai des in ultima vreme cum că “Dragnea ne-a unit”. Simplificând foarte tare cam asta s-a intamplat. Și aici lucrurile au niște rădăcini. Mai intâi așezarea diasporei și dimensiunea ei de prin diverse țări ale Europei. A trebuit să treacă niște ani ca românii care au plecat, să ințeleagă mai bine sursa ordinii și bunăstării occidentului de care suntem cu toții atrași. Sursa e simplă. E vorba despre modul de viață. In care trebuie in mod conștiincios și voluntar să iți faci treaba bine la serviciu, să respecți autoritatea și semenii, să arăți politețe și bun-simț, deci să respecți reguli. Astfel diasporenii și-au schimbat mentalitatea și implicit o schimbă și ei pe a celor apropiați pe care i-au lăsat vrând-nevrând pe-acasă. Apoi, odată cu inmulțirea investițiilor străine și intrarea capitalului premium prin companiile multinaționale, s-a creat o altă pătură socială care a atins oarecum pragul critic de influență. Angajații acestor structuri peste care au trecut intre 10 și chiar 20 de ani și care s-au obișnuit cu totul altfel decât acel pcr omniprezent din anii 90’. Toată această faună formată din angajații din multinaționale, oameni implicați in structuri civice dar și o pătură din ce in ce mai numeroasă de antreprenori, toți aceștia, luați deopotrivă au ajuns la o dimensiune la care incep să poată face diferența. Nu in ultimul rând mai trebuiesc luați in seamă numărul crescând al tinerilor care aleg să studieze in afara țării dar și a celor care lucrează in structurile administrative europene. Intreg acest corp, nu numai că a fost activat de monstruozitatea celor propuse de regimul Dragnea, dar l-a și coagulat, l-a și unit și dacă pot face o predicție, până la urmă previzibilă cumva, ii va și pune capăt, il va sfârși. Iată-ne ajunși aici. Iar asta trăim azi. Pe de-o parte o societate construită medieval, indiferent dacă e cu device-uri sau automobile de ultimă oră, profund a-culturală, profund inupgradabilă la noile trend-uri sociale și politice dorind doar să păstreze ordinea respectivă, iar pe de altă parte un val venit evident, ca intotdeauna in istoria noastră din afară, dinspre vest care vrea o țară ca modernă, prosperă, corect admnistrată. Aceste două corpuri sociale sunt ireconciliabile pentru că sunt in mod natural in contradictoriu și nu pot supraviețui unul lângă celălalt. E care pe care. E caftanul versus fracul. E noi contra ei. In mod sigur se va face schimbul puterii la finele lui 2020 doar că asta nu va rezolva problema. Sunt două mari semne de intrebare. In cât timp va reuși noua orientare, noul mod de a face politică și administrație să schimbe in profunzime actualul sistem astfel incât să fie credibil și eficient? In cât timp noua ordine va reuși să diminueze două aspecte fundamentale care , e drept ne-au salvat de multe ori in istorie, dar care ne frănează foarte mult progresul. O iau de jos in sus. Mai intâi e vorba despre obișnuința umilinței care distruge critica și reacția unei opinii publice necesare in echilibrul puterii și apoi neseriozitatea autorității prin care se generează o tendință de interpretare excesivă a legii și chiar ignorarea ei. Acesta sunt după părerea mea examenele cele mai importante ale valului de oameni noi din politica românească.
Egloga, acest cântec de la care am pornit este suma tuturor acestor gânduri și apăsări. Este o veșnică repetiție pe care dorim s-o incheiem. Este , dacă vreți o speranță, ca o “Mioriță” cu happy-end.