La centenar birjar (I)

România, români, românește.
Cuvinte incărcate de emoție și rațiune. Dar pândite și de patimi sau dimpotrivă, de persiflări. Realități pline de frumusețe și ințelepciune. Dar și imagini distorsionate de manipulări, jocuri de culise sau propagandă deșănțată. Reprezentări pentru care mulți s-au sacrificat suprem sau și-au dedicat viața, spiritul, munca, totul. Dar și reprezentări fățiș sluțite sau chiar aruncate la coșul istoriei pe un șervețel folosit sau poate mai grav sau trist in numele cărora s-au văzut siluite generații după generații ori s-au făcut crime in masă. Facem parade militare, părinții duc copii să vadă tancurile, rachetele și elicopterele de atac făcute pe bani mulți, să omorâm sau să schilodim alți părinți și copii pentru interesele și buzunarele altor părinți sau copii care promit părinți copiilor sau copii părinților cu condiția să apese pe tragaci in numele cuvintelor, realităților sau reprezentărilor respective in spatele cărora sunt, de fapt, intotdeauna niște interese și buzunare. Sărbătorim ipocrit o realitate deformată pentru că nu reușim să asumăm ideea că fără rău binele n-ar exista, iar fără minciuni, adevărul nu ne-ar satisface. Românii se intâlnesc cu România pe strada 100 colț cu uniunea europeană, vis-a-vis de stabilimentul rusesc și pierd sau strică românește vise, nevoi, speranțe până la difuzarea următoarei telenovele sau până la următorul țunami de fum al grătarelor. Centenarul românesc este o masă lungă de nuntă la care stau la taifas Brâncuși și Vasilica lui Dăncilă de la Videle, Salam luat la braț de Eliade, Cioran bând aldămașul cu Miki Șpagă sau Ioan Aurel Pop valsând duios imperecheat cu Lucian Boia pe muzica ingânată la jalnica chitară a lui Ludovic Orban,
România, români, românește.
Transcendență prin nepăsare. Excelență cu notă proastă la purtare.
(foto: colecția Costică Acsinte)